Costel Constantin s-a născut în Galaţi, în familia unui siderurgist de la uzinele Titan. A ştiut că vrea să devină actor încă din copilărie, când unchiul lui, actor amator în oraşul natal, îl lăsa să împrumute din accesoriile de recuzită.
”Am intrat în echipa de teatru a liceului, ca mai apoi să intru în clubul de la Casa de Cultură a Pionierilor. Instructoarea echipei de teatru de -acolo era o actriţă tânără, care terminase facultatea şi care venise repartizată la noul teatru din Galaţi.
Se numea Gina Patrichi. Aşadar, ea a fost prima mea profesoară de teatru. Apoi, în 1960, am dat admiterea în Bucureşti, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică. Am simţit mereu că asta va fi profesia mea pentru tot restul vieţii”, mărturisește Costel Constantin, într-un interviu acordat cotidianului Adevărul.
despre începuturile în teatru…
”Am intrat din prima, şi, fiind un băiat sărac, venit din provincie, am stat la cămin şi am beneficiat şi de cursurile de pregătire, care se făceau tot în cadrul Institului. Acolo, profesor era un foarte mare actor, cu care am devenit ulterior coleg şi prieten, Ion Finteşteanu.
Odată admis, am nimerit la clasa Beatei Fredanov. A scos nişte actori extraordinari, vă spun doar câţiva colegi de-ai mei: Ion Caramitru, Virgil Ogăşanu, Valeria Seciu, Rodica Mandache şi mulţi alţii”, își continuă amintirile actorul.
despre prieteniile legate cu marii actori din generația sa…
După absolvire a fost repartizat la Teatrul Național din Iași, de unde, remarcat de Radu Beligan, a fost adus în București, odată cu Rodica Mandache.
”Eram o echipă formidabilă de prieteni cu care mergeam tot timpul la pescuit, dis-de-dimineaţă, înainte de repetiţiile la teatru. Eu eram cel care pregătea momeala, apoi ne urcam în maşină şi plecam la baltă. Ei bine, echipa era formată din Mircea Albulescu, Marin Moraru şi Amza Pellea.
Eu îi dădeam ponturile lui Amza: ”Amza, dragule, există o baltă Afumaţi“. ”Păi da, la care mergem noi, Afumaţi 2.“ ”Nu! Afumaţi 5, care e a Ministerului de Interne şi unde n-au acces decât generalii“.
”Păi, m-au chemat ăştia la ei să le spun cu Nea Mărin…“, zice el. ”Tu nu ceri nimic, decât un bon pentru balta Afumaţi 5, pentru maşina ta şi cei trei parteneri ai tăi, atât!“ Acolo era numai crap de două kilograme, am prins un portbagaj întreg de peşte”, povestește Costel Constantin.
despre comunism, politică și teatru…
”Tatăl meu a murit când eu aveam 14 ani, deci n-am apucat să vorbim de lucruri legate de politică, iar mama a avut grijă de trei copii. Eu n-am intrat în partid, m-am gândit că n-are rost, nici după Revoluţie. Am avut prieteni foarte buni care au făcut-o, dar pe care i-am stimat în continuare pentru că iubesc teatrul.
Nu sunt de acord cu ideile unui partid sau al altuia. E o meserie şi asta, a fi politician – dacă nu ştii să faci altceva, intri în politică.
Apropo şi de teatru, sunt de părere că el nu va dispărea niciodată. Chiar dacă nu-l facem noi, profesioniştii, sunt alţii care fac teatru, de exemplu, oamenii politici. Şi ei fac teatru. E şi asta o formă de manifestare artistică.
În primul rând, în acea perioadă, statul, care impunea anumite lucruri, punea preţ foarte mare pe cultură. Şi noi, în teatru, nu am simţit niciodată…
Sigur că exista o comisie care verifica spectacolele. De exemplu, într-o piesă în care jucam alături de Rodica Popescu-Bitănescu, scrisă de Cristian Munteanu, aveam o scenă de apropiere, sugera o noapte de dragoste. Noi doi stăteam în genunchi, iar Rodica îşi ridica bluza şi rămânea în sânii goi, asta era scena.
La comisie s-a spus: ”Când face actriţa gestul, în clipa aceea stingeţi lumina!“. Rodica vorbea, însă, cu electricianul, îi dădea să-şi cumpere o sticlă de vodcă: ”Tu mai numără până la 10 şi mai lasă-mă puţin, te rog, în lumină…”, își amintește Costel Constantin.
