Manuela Prajea a predat matematica 28 de ani în orașul natal, Drobeta-Turnu Severin, iar din 2018 este profesoară la licee din Charlotte, în Carolina de Nord.
A intrat în atenția media din România după ce a fost selectată printre cei 50 finaliști ai Global Teacher Prize 2016 – un premiu anual oferit de o fundație din Londra –, la care s-au înscris 8.000 de profesori din toată lumea.
În mod surprinzător, avea 51 de ani când și-a făcut bagajele și a zburat spre Statele Unite, unde a învățat să-și dea mai departe cunoștințele prin ”strategii din secolul XXI”.
Într-un interviu acordat scoala9.ro, Manuela Prajea povestește cu ușurință despre noua viață printre elevii ei din SUA, însă, spune ea, doar în științele exacte comunicarea este perfectă, în rest, mesajele noastre sunt deseori interpretate eronat.
de a părăsit România și a plecat în Statele Unite
Am terminat facultatea în Timișoara și m-am întors cu gândul să fac o diferență în comunitatea de acasă. Am muncit și în ideea de a-mi construi o siguranță și un viitor profesional și de a crea legături puternice. Am reușit.
Toată munca am pus-o în slujba școlii, dar asta a trezit, probabil din frustrare, o opoziție în școală care a durat mai mult de zece ani.
Cred că vine din moștenirea comunistă – atunci trebuia să fie toți la fel – și din modelul de succes propulsat de societatea românească. Vedem persoane care abia articulează cuvintele în posturi-cheie în stat.
În România, oamenii se simt amenințați de cel care muncește, dar în State este o cultură a succesului. La un moment dat, am spus că viața mea nu va fi târâtă în această luptă din școală. Este greu să te desprinzi de un loc unde ai vrut să rămâi.
Mi-am dorit să părăsesc scena în București, dar am fost atât de supărată, încât n-am mai avut răbdare să înceapă anul următor, am găsit programul din Statele Unite, am aplicat și după trei luni aveam job. Când am primit răspuns de la licee bune din București, semnasem deja acolo.
A fost un roller coaster, pentru că engleza nu o stăpâneam foarte bine și aveam nevoie pentru interviuri și să citesc despre educația lor.
În primii ani în Statele Unite stăteam până la 12 sau 1 să-mi pregătesc lecțiile, că trebuie să vii cu o serie de resurse și variante, să schimbi metodele în clasă și să adaptezi fișele de lucru la nivelul elevilor. Unii învață cu resurse vizuale, pentru alții am activități de organizare.
despre ce înseamnă matematica pentru ea și ce a îndemnat-o să devină profesoară…
Visul a început datorită profesorilor care mi-au fost model în gimnaziu și în liceu. L-am respectat pe profesorul de matematică, care era exigent și corect. Trăim într-o societate balcanică, unde comunitățile sunt mici și influențele există. La dânsul nu existau.
A contat și ușurința mea de a rezolva probleme la matematică, ceea ce m-a ajutat să-mi aleg o profesie care-mi place. Mi-am dorit să fac lucrurile poate mai bine decât profesorii mei și să le ofer elevilor mei ceea ce aș fi vrut să primesc când eram olimpică.
De-a lungul vieții mi-am făcut niște legăminte cu mine, unul dintre ele a fost: voi deveni o foarte bună profesoară, voi forma olimpici și îi voi sprijini să ajungă la performanță. E extraordinar când ai un trainer care te duce în top imediat și e o cale lungă și sinuoasă când te apuci singur să descoperi.
În matematică, trebuie să te duci către problemele de calitate. Nu m-am văzut niciodată într-un birou să am o muncă statică. În învățământ nu sunt salarii mari, dar ai satisfacție și în fiecare zi te conectezi cu un copil, ești mândru și bucuros de ceea ce faci și ai cale să îmbunătățești. Am anticipat puțin ziua de azi, când diferența nu se face în programul de lucru, ci după 19:00, când te prinde pasiunea și stai până la 1.
Mereu aveai satisfacție că deslușeai un mister și această satisfacție spirituală m-a ajutat toată viața. De fiecare dată când am avut o problemă care nu a depins de mine m-am întors către matematică, să mă relaxez.
Mă duce într-o lume de idei în care comunicarea e perfectă – unul dintre avantajele științelor. Atât de greu se comunică în limba maternă și mai ales într-o limbă străină, dar în științe comunicăm ușor pentru că avem termenii definiți.
Când vorbim despre o relație matematică, știm ce este. Când vorbim despre o relație, fiecare înțelege altceva, pentru că nu avem o bază comună de definiții și reguli. Până și politețea, care ne ajută să conviețuim și să comunicăm este greșit interpretată.
Toată viața matematica m-a salvat emoțional, a fost un univers în care să pot să mă scufund, să creez. Această pasiune mi-a dat putere. De exemplu, în gimnaziu și liceu, eram derutată legat de ce o să fac cu viața mea, iar matematica mi-a dat încredere că pot.
Trăim într-o societate în care educația fetelor e grav afectată de educația pe care o primim din familie: trebuie să stea tot timpul lângă părinți, sunt crescute sub presiunea să fie drăguțe și cu ideea că trebuie neapărat să aibă un soț sau un bărbat care să le salveze. Destul de târziu am constatat că pot singură.
Elevilor mei le arăt că matematica le dezvoltă și caracterul, pentru că este vorba de perseverență, și educația pentru muncă, altfel nu poți să ai succes în niciun domeniu.
despre cum lucrează cu elevii care nu-și doresc performanță în matematică…
În clasă sunt profesoara tuturor; ce am făcut pentru olimpici a fost în afara orelor de clasă. Dacă nu-i determini pe elevi să te iubească, mai ales la gimnaziu, unde e nevoie să-i atragi, e greu să învețe o știință abstractă.
Am început, de exemplu, să mă îmbrac ca ei. Acum fac la fel și credeți-mă că observă, fie că sunt în România sau în Statele Unite. E o punte de comunicare, creează empatie și simpatie între persoane. Aici fiecare are o pereche de sneakers comozi, se poartă blugi și bluze sport. În România erau mai eleganți, exista o anumită cochetărie.
În plus, am fost mereu încurajatoare, pentru că respingerea pentru matematică provine din teama de a nu greși.
Dacă un profesor repede un elev, l-a repezit pentru toată viața. Copilul se închide ușor când are un insucces. În schimb. încurajarea funcționează foarte bine, imediat lucrează cu mai mult zel.
O să povestesc ceva de aici, de unde am amintirile mai proaspete: mulți dintre elevii mei au joburi, nu le este așa simplu să urmeze cursurile de la liceu și unii dintre ei au o frecvență scăzută.
La clasă, o atenție specială le acord lor ca să recupereze. Un elev spunea că nici nu vine la examen. L-am întrebat: Ce te-am învățat câteva ore cât ai fost aici? I-am spus că examenul este de inteligență și îl va lua. Acel copil, care avea o serie de probleme în familie, a luat un 82 la examen.
despre cum gestionează teama elevului de greșeală…
E importantă schimbarea mentalității: am greșit, deci sunt pierdut. Din greșeală înțelegem. Mă bucur când pun întrebări, pentru că îmi dau seama exact ce nu înțeleg. Aici se fac traininguri despre particularitățile de învățare ale elevilor și despre tipurile de inteligență.
Toate teoriile celebre pe care le găsești pe internet se studiază și se analizează în workshopuri. În România nu există un asemenea sistem în care să crești și să dezbați. Eram pe calea cea bună din experiențe și din intuiție.
După 1990, când am avut acces la internet, am început să citesc în engleză și să-mi deschid mintea. În orice caz, aici nu preiei totul de pe hârtie, adaptezi, analizezi, implementezi.
Înveți în workshopuri la școală și la inspectorate, dar și la întâlniri naționale ale comunității. În fiecare săptămână ești pus în niște scenarii și trebuie să găsești soluții, așa capeți experiență și maturitate ca profesor.
Nu se pune accent pe teorie și demonstrație, ci pe planul de lecție. Este un plan viu, nu un copy-paste cu care umplem documente pentru inspectoratul școlar. Ce e în plan trebuie să se vadă în clasă.
Când ai discuții cu administrația, trebuie să vii cu exemple din clasă, cum ai intervenit în evoluția de învățare a fiecărui elev, îți faci o serie de analize, îi pui și pe copii – trebuie să reflecteze și să-și analizeze rezultatele la teste și să identifice punctele slabe, ca să-i ajuți să conștientizeze unde trebuie să îmbunătățească. Apoi, faci planul de îmbunătățire.
În România am rămas cu încă o moștenire din comunism: ne umplem de hârtii care nu reprezintă realitatea.
________________
interviul integral pe scena9.ro
