”Niciodată nu ne-am certat. Rar un om ca el”, spune Toma Simionov despre Ivan Patzaichin, alături de care a câștigat două titluri olimpice, la Moscova și la Los Angeles.
Toma Simionov se afla în curtea casei sale, la Siliștea Snagovului, lângă București și asculta radioul. Pe Radio România Actualități. De acolo a aflat vestea că prietenul și fostul său coechipier, Ivan Patzaichin, a murit.
"Vă spun sincer că parcă nu am mai avut aer, deși eram în curte. M-am așezat și am început să plâng", povestește Toma Simionov.
Plânge și acum, cu gândul că fratele său, așa cum îi spunea lui Ivan, nu mai este. "El îmi spunea Tomiță. Era mai mare ca mine și-l ascultam în toate. Mereu mă învăța numai de bine".
Prin fața ochilor îi trec toate momentele frumoase alături de Ivan.
"Doamne, alături de el, am trăit cei mai frumoși cinci ani sportivi. Am fost la Jocurile Olimpice de la Moscova, în 1980, apoi la Mondiale în 81, 82 și 83 și la încă o ediție olimpică, la Los Angeles în 1984. Mereu a fost medalie de aur", povestește Toma Simionov.
Toma Simionov își aduce aminte și de cum a fost pus în aceeași barcă alături de Ivan Patzaichin.
"Antrenorii noștri, Dumnezeu să-i ierte, Nicolae Navasar și Radu Huțan, ne-au pus în canoe cu doar două săptămâni înainte de Jocurile Olimpice de la Moscova. Am tras o pistă de control și am scos un timp formidabil. Așa am rămas", își amintește Toma Simionov.
Au urmat multe peripeții prin care au trecut împreună de-a lungul anilor.
"La Moscova, eram în start pentru finală. Dintr-o dată s-a pornit însă o fortuă, ploua cu găleata. S-a umplut barca de apă. S-a amânat startul, ne-am dus la mal să scoatem apa din bărci", își amintește marele canoist.
Are în minte și finala, de parcă s-ar fi disputat ieri.
"Oto Tomiuc a fost românul care a dat startul, am plecat tare. După 300 de metri, m-am uitat în spate. Eu fiind al doilea, m-am speriat, am crezut că s-a amânat iar startul.
Aveam deja două bărci avans față de adversari. Am câștigat lejer, iar Ivan mi-a spus atunci, că vrea să mai tragă alături de mine", adaugă Toma Simionov.
Printre lacrimi, Toma Simionov își amintește și de Mondialul din 1982, de la Belgrad.
"Acolo, în proba de 10.000 de metri, am avut un incident major. Erau turnante de câte 2.500 de metri. Când am întors canoea, ungurii au intrat peste ruși, iar rușii în noi. «Beresiti! Beresiti!» au strigat ei, adică «Ai grijă! Ai grijă!»", povestește Toma Simionov.
"Au intrat cu ciocul bărcii undeva pe partea lui Ivan. Ne-au spart barca. Eu credeam că gata, vom abandona. Dar Ivan, cu calmitatea lui recunoscută, mi-a spus: «Tomiță, dă la pompă să scoatem apa din barcă!».
El a lovit cu pumnul în barcă, acolo unde intraseră rușii. Mahonul ăla s-a pus la loc, și a rămas așa. Când mai erau vreo 1.000 de metri, i-am ajuns pe ruși din spate. Apoi i-am întrecut și am câștigat aurul", își amintește Simionov.
"Pe Ivan l-am pierdut, dar amintirile astea nu mi le poate lua nimeni". Și din nou ochii lui Toma Simionov se umezesc. Lacrimile curg, curg. Vin din adâncul sufletului. "Să-l petrecem pe ultimul drum cum se cuvine!" Toma Simionov le șterge cu podul palmei.
"Ce e omul pe pământ? O să vedem acum unde va fi Ivan, să mergem să-l petrecem pe ultimul drum cum se cuvine. A fost un sportiv uriaș, un om cum rar poți întâlni. Nu vreau să dau ochii cu doamna Georgiana și cu Ivona, fiica lui. Săracele, ce o fi în sufletul lor…", spune Toma Simionov.
Și iar plânge. "De azi, nu mai are cine să-mi răspundă la telefon și să mă întrebe: «Ce faci Tomiță, ești bine?».
