”Eu şi dacă o întâlnesc pe mama pe planşă, tot mi-aş dori să câştig”, spune Ana Maria Popescu într-un interviu acordat cotidianului Libertatea.
E o stare de spirit ce însoțește fiecare mare campion, alături de dârzenie, încăpățânare, forța de a se autodepăși și muncă, multă muncă…
Pentru argintul de la Tokyo, Ana Maria Popescu a suferit ca pentru nicio altă medalie. Cu 10 luni înainte de Jocurile Olimpice, a fost supusă unei intervenţii chirurgicale la genunchiul drept. Medicii o avertizaseră că va fi nevoită să înveţe să meargă din nou, dar recunoaşte că nu i-a luat în serios.
Abia când a ajuns acasă după operaţie a realizat că este dependentă de cele două cârje şi de soţul ei, Pavel Popescu, chiar şi pentru fleacuri. ”Nu puteam nici să mut un pahar cu apă”.
Timp de trei săptămâni nu a avut voie să atingă solul cu dreptul. După patru luni de recuperare zilnică, au urmat cele mai dure momente: cele când, înapoi în sala de antrenament, s-a aşezat în poziţie de gardă şi i-a fost, pentru prima oară în 20 de ani, străină.
A venit ca un fulger ideea că poate nu va mai face vreodată o fandare. Nici nu se putea imagina deplasându-se pe planşă.
Cu aşteptările reduse la minimum, s-a bucurat de fiecare pas, de progresele zilnice perceptibile doar la nivel infinitezimal. ”Ştiam că paşii aceştia mici vor fi siguri şi or să mă aducă acolo unde trebuie”.
În perioada recuperării, se gândea la sportive ca Larisa Iordache şi Cristina Neagu, ale căror cariere au fost marcate de accidentări grave (ea era abia la prima operaţie), şi-şi zicea: ”Ana, eşti doar o plângăcioasă, ridică-te, mergi şi fă-ţi treaba acolo. Ai avut o simplă operaţie, nu e mare brânză până la urmă”.
Mai greu de suportat decât durerea fizică din timpul pregătirii pentru Tokyo i s-a părut incertitudinea. Incertitudinea în privința recuperării sale, care era dublată de cea exterioară: se vor mai ţine competiţiile? Când?
”Aşteptam în fiecare zi să ne spună cineva când ne vom relua şi noi vieţile. (…) Vorbeam cu antrenorul, făceam un plan şi următoarea săptămână trebuia să-l schimbăm”.
În primele trei luni din pandemie, s-a antrenat acasă, pe Zoom, la fel ca Pavel, soțul său. În jumătate de living se făcea scrimă, în cealaltă, polo pe apă. Primul care a cedat nu a fost niciunul din ei, ci parchetul, care a sărit. Nici el nu se pregătise pentru pandemie.
De ce a pierdut finala de la Tokyo
Nu din cauza genunchiului am pierdut finala. El s-a comportat extraordinar. Știu sigur de ce-am pierdut finala. Pentru că scrima se joacă pe aprins becul. Iar eu am început acţiunea cu piciorul.
Pe româneşte, mi-am băgat picioarele. A fost o greşeală copilărească. Doar că în tensiunea de acolo, nu am realizat că am început acţiunea cu piciorul în loc să fie braţul în faţă. Am simţit din prima secundă în care am început să fac pasul. Dar aşa trebuia să se întâmple.
Ce face atunci când simte că nu mai poate?
”Mai pot un pic. Sunt foarte multe momente în care zici că nu mai pot, nu mai vreau. Dar eu n-am fost niciodată genul acela de sportiv să zic: gata stop, până aici mi-a fost. Pentru că sunt curioasă ce mă aşteaptă dincolo de acest prag.
Şi când doare cel mai tare ştiu că exact pasul acela în plus – abia el contează. Dacă vin la antrenament şi fac lucrurile cu uşurinţă, nu e un antrenament bun pentru mine. Dar dacă plec sleită de puteri şi abia mă mişc până acasă, e un antrenament care a dat roade”.
Experienţa a învăţat-o şi că are mare nevoie să simtă frică în competiţii, indiferent la ce nivel concurează. ”Eu şi dacă aş fi nevoită să o întâlnesc pe mama pe planşă, tot mi-aş dori să câştig”.
Dacă intră în sală şi nu simte ”acei fluturi în stomac”, înseamnă că nu va fi suficient de concentrată în concurs. Cel mai bun semn pentru ea e dacă începe să tremure înainte de-o competiţie. Dar nu va arăta niciodată această frică adversarului. ”Sub mască poţi să fii cine vrei”.
Ce înseamnă pentru Ana Maria Popescu să reprezinte România pe plan internaţional?
”Sunt de părere că m-am născut în România pentru că aici era nevoie de mine şi aici am putut să mă dezvolt.
Nu sunt genul de patriot căruia îi flutură steagul la intrarea în casă, dar mie România mi-a dat ocazia să muncesc aici şi să fac ceea ce-mi place. Şi îi sunt datoare. D-aia voi rămâne aici: îmi vine să schimb lucrurile, nu vreau să fug.
Dacă eu fac puţin, cel din stânga mea încă puţin şi celălalt la fel, puţin, iar alţii urmează exemplul, putem să facem mai mult.
