Ce-i face pe români să-și părăsească țara în care s-au născut? E o întrebare pe care dacă vreun guvern de după 1989 și-a pus-o nu a tratat-o în mod serios, nu a reacționat, nu a găsit soluția care să oprească exodul de inteligență și calificare profesională.
Mulțumiți de valuta care vine în țară de la cei care muncesc în străinătate, autoritățile uită că în timp aceste legături se vor rupe, că pentru cei din a doua generație România nu va mai reprezenta nimic altceva decât o altă țară pe harta lumii…
Educația și sănătatea sunt piatra de temelie a unei nații, dar în România temelia s-a șubrezit continuu, iar speranțele de mai bine în aceste domenii par a aparține doar naivilor și visătorilor incurabili.
Cheltuielile pentru sănătate în România continuă să fie cele mai scăzute din UE atât pe cap de locuitor (1.029 de euro, media UE fiind de 2.884 de euro), cât și ca procent din PIB (5% față de 9,8% în UE). Speranța de viață în România e printre cele mai scăzute din UE, cu aproape șase ani sub medie.
Claudia Burghiu are 57 de ani și e asistentă-șefă la secția Dozzinante a spitalului P. Pederzoli din Peschiera del Garda, în regiunea Veneto din Italia.
E vorba de o secție de lux cu 12 paturi, unde sunt internați pacienții înstăriți care plătesc ca să stea împreună cu familiile lor în aceleași condiții precum cele de acasă.
Claudia Burghiu are 17 subordonați, majoritatea italieni, și face un master online în management sanitar la Universitatea din Roma. Dintre cei 30 de asistenți-șefi de la Spitalul P. Pederzoli, ea este singura româncă – restul sunt italieni.
În România, a lucrat trei ani la Spitalul Parhon din Iași până în 1984, când s-a mutat împreună cu soțul ei la Brăila – Costică Burghiu era militar și primise un post în acest oraș. Au locuit 14 ani la Brăila, iar Claudia a lucrat ca asistentă medicală la Spitalul Județean de Urgență. Fiica lor, Andreea, s-a născut în 1987.
În 2000, familia Burghiu se descurca greu din punct de vedere financiar: plăteau rate pentru un televizor și pentru un calculator pe care-l cumpăraseră fiicei lor, iar Dacia veche de 17 ani era tot mai ruginită. ”Am trăit mereu numai din rate”, spune Claudia.
În același an, Spitalul P. Pederzoli era în criză de personal și un reprezentant a venit în România să caute asistenți medicali, cărora le-a oferit un contract de un an în Italia.
”Situația financiară nu era chiar grozavă. Ba chiar era de râs: eu, ofițer superior, luam atunci în jur de 300 de euro, iar Claudia, asistentă medicală, avea cam o treime din salariul meu”, își amintește Costică Burghiu.
”Dacă trebuia să-mi cumpăr o pereche de pantofi, mă gândeam să plătesc în rate – nu puteam cumpăra cu banii în mână. Mă uitam în vitrină: «O să mi-o cumpăr la salariul celălalt»”, confirmă și Claudia.
Claudia avea 38 de ani când a plecat din țară. Avea în plan să stea doar un an și să strângă suficienți bani cât să-și plătească datoriile, apoi să se întoarcă acasă, la fiica și la soțul ei. Nu ieșise niciodată din țară până atunci și își dorea să vadă Capela Sixtină…
Prima experiență cu sistemul medical italian a năucit-o, în România plecase de la situația în care îi lipseau pansamentele sterile și improviza comprese din fâșii de tifon pe care le steriliza.
”Aveam echipamente, aveam de toate. Paturile nu erau jupuite, pereții nu erau murdari. Noi veneam de la seringi pe care le fierbeam (în perioada comunismului).
Eram căzute din copac și poate de-aia ne și întrebau colegele: «Dar voi aveți televizor? Aveți electricitate? Știți să faceți asta?»”, povestește Claudia.
A fost nevoită să învățe repede italiana pentru a se putea descurca la munca, în spital.
”Mergeam la patul bolnavului – știam că trebuie să-i iau o tensiune, dar dacă-mi spunea că-i e rău? Voia ceva, ne arăta cu degetul. Ce vrei? Perna. Unde te doare? Aici. Umblam cu dicționarul și încet-încet am învățat”, povestește Claudia Burghiu.
La serviciu, făcea lucruri care în România erau considerate ”înjositoare”.
”În România, o asistentă trebuie să facă injecții, dar aici, dacă vezi un pacient în dificultate, te duci și-l ștergi la fund, nu spui că nu e rolul tău”, explică ea.
Primul ei salariu ca asistentă medicală a fost în jur de 1.000 de euro. Ca să-și poată plăti datoriile și să strângă bani pentru familia ei, și-a mai luat două servicii.
Programul ei era așa: de la 8.00 până la 16.00 lucra la spital, de la 21.00 până la 24.00 servea la un bar, iar noaptea avea grijă de bătrâni. În câteva luni, a achitat ratele pentru calculator. ”Mi-am zis că aici e America”, spune ea.
Locuia împreună cu cinci colege române într-un apartament cu trei camere, unde plăteau chirie 100 de euro de persoană. În prima lună petrecută în Italia, Claudia a luat trenul și s-a dus la Roma să vadă Capela Sixtină.
După primul an, spitalul a prelungit contractele asistenților medicali din România. Claudia s-a hotărât să rămână.
Soțul și fiica ei au reușit să vină în Italia abia în 2002, după ce au rezolvat toate problemele birocratice. Când a plecat din Armata României, Costică avea 43 de ani. Și, culmea, n-au prea apucat să folosească televizorul pentru care făcuseră rate în România…
Andreea, fiica lor, avea 13 ani când a venit în Italia. I-a fost greu la început și se întorcea supărată de la școală, unde colegii o hărțuiau pentru că era străină.
Învăța însă bine și în scurt timp a început să vorbească italiana ca un nativ, apoi a intrat la unul din cele mai bune licee din Verona.
Astăzi, Andreea are 34 de ani, cetățenie italiană și un master în economie și comerț la Verona. Este eCommerce manager la o companie cosmetică din Trento, iar în 2017 s-a căsătorit și are o fetiță de doi ani, pe care Claudia o ajută s-o crească.
Toți cunoscuții lor s-au mirat atunci când Costică a hotărâr să plece din Armată și a renunțat la un loc de muncă ”din care putea să iasă liniștit la pensie”.
În Italia, și-a găsit greu de lucru: unii spuneau că nu au joburi pe măsura pregătirii lui, alții ridicau din sprâncene când auzeau că a fost militar. ”Dacă ai lucrat în Armată înseamnă că nu știi să faci nimic”, i-a spus un italian.
S-a angajat muncitor la un camping, unde a devenit mai târziu responsabil cu întreținerea. A lucrat acolo 19 ani, până pe 1 ianuarie 2021, când a ieșit la pensie la 62 de ani.
De-a lungul anilor, Claudia s-a confruntat cu situații de xenofobie. Când i-au auzit accentul, câțiva pacienți au întrebat-o: ”Tu ești straniera?”, iar Claudia le-a răspuns: ”Poate nu m-am exprimat bine. Dacă nu înțelegeți, mă puteți întreba încă o dată”.
Un pacient i-a spus că a văzut la televizor că româncele se prostituează, iar altul i-a zis s-o cheme pe Beatrice. ”Nu-i nicio Beatrice, sunt doar eu pe tură”, i-a răspuns Claudia. ”Eu trebuie să vă fac medicația. Dacă greșesc ceva, mă reclamați, dar nu puteți să mă judecați fără să vă fi făcut nimic”.
Altui pacient i-a spus: ”Signore, încercați să mă cunoașteți în puținul timp pe care-l avem împreună. Noi, românii, suntem la fel ca dv., italienii: buni, răi, hoți, mincinoși sau cinstiți. Încercați să mă vedeți pe mine, Claudia, nu pe ceilalți”.
Un pacient a întrebat-o: ”Cu mâinile astea m-ai șters la fund și acum îmi dai de mâncare?”. Claudia, care purta mănuși și se dezinfectase, i-a răspuns: ”Cu mâinile astea mănânc și eu”.
Au fost însă doar câteva situații de acest fel în cei 20 de ani de când lucrează ca asistentă în Italia. De cele mai multe ori, nu a contat că e straniera și colegii ei au respectat-o și au promovat-o – cea mai bună dovadă e că de 10 ani lucrează ca asistentă-șefă.
În prezent, familia Burghiu locuiește într-o casă cochetă din Cavalcaselle, cu o curte mică îngrijită de Costică, pentru care plătesc o rată lunară de 780 de euro.
Salariul Claudiei e în jur de 2.200 de euro și familia nu mai are greutățile financiare din România. ”Acum câteva zile ne-am schimbat frigiderul și mi se pare așa o chestie să cumpărăm noi un frigider cu banii în mână, fără să facem rată și fără să ne fie greu că ne-am dezechilibrat”, spune Claudia.
