Puteau reginele să-şi câştige traiul muncind, ca orice femeie ce are de crescut un copil, de ţinut o familie…? 

28 Feb 2022 | scris de Adriana Surugiu

Știrea care a înconjurat mapamondul – cum că Prinţesa Kate, în aşteptarea venirii pe lume a lui George, a învăţat să tricoteze –  provoacă la o cercetare în trecutul caselor regale ale Europei - şi, cu precădere, în istoria Casei Regale a României - pentru a afla ce şanse ar fi avut reginele să-şi câştige traiul muncind, aşa, ca orişice femeie ce are de crescut un copil, de ţinut o familie…

Puteau reginele să-şi câştige traiul muncind, ca orice femeie ce are de crescut un copil, de ţinut o familie…? 

Cu siguranţă, cu secole în urmă, orice regină ar fi reuşit să-şi ţină casa lucrând la gherghef. Era în obiceiul oricărei familii nobile să le înveţe pe copile să mânuiască acul.

Regina Victoria a Marii Britanii, bunica Reginei Maria a României, se spune că se pricepea la făcut dantele şi… multe dintre gulerele rochiilor sale erau lucrate chiar de ea. Nu că nu şi-ar fi putut permite o dantelăreasă!

Apoi… prinţesele luau curent lecţii de desen şi de muzică şi-aşa se face că, la nevoie, s-ar fi descurcat predând copiilor vreuna dintre aceste arte.

Uneori, erau interesate de arta culinară. Ba, chiar, există în istorie, câteva prinţese care au scris cărţi de bucate!

Prima dintre ele se numea Philippine şi a fost soţia Arhiducelui Ferdinand al II-lea de Habsburg; ea a trăit în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, la curtea regală de la Innsbruck, unde gătea (de plăcere) pentru soţul ei, iar reţetele create de ea au fost adunate într-o carte al cărei manuscris se află în Biblioteca Naţională de la Berlin.

Stră-stră-mătuşa Alteţei Sale PrincipesaMargareta, Custodele al Coroanei Române, Regina Elisabeta a României, era considerată, în epocă, cea mai creativă dintre reginele Europei.

Într-un articol făcut de ziarul “Dimineaţa”, în aprilie 1913, Carmen Sylva (pseudonimul său literar) era descrisă astfel: “Poetă, scriitoare de talent, cunoscând vreo şase limbi, suveranei României i-ar fi fost uşor a trăi de pe urma condeiului, sau, la un caz mai anevoios, în urma agilităţii ce posedă ca stenodactilografă.

Într-adevăr, se ştie de către toţi că nici o dactilografă de meserie nu ar putea concura cu Carmen Sylva, care e în stare a scrie 97 de cuvinte pe minut! Muzicantă de mare merit, ar avea atâtea lecţiuni încât nu le-ar putea prididi”. Şi, apropo, Regina Elisabeta a fost şi... fotomodel, pozând în reclame pentru maşini de scris şi parfumuri!

Ce este interesant este că articolul citat a fost publicat de cei de la “Dimineaţa”, ziarul “stângii”, C. Mille, directorul publicaţiei, fiind de orientare socialistă.

Jurnaliştii au vrut, deci, să le pună pe regine la muncă, au vrut să ştie dacă pot fi şi ele, la o adică, neveste de mahalagii cinstiţi. Iar cercetarea lor s-a dovedit, până la urmă, în favoarea acestor suverane. “

Sunt sigură că nu puţine din cititoarele noastre, gândindu-se la traiul reginelor, îşi şoptesc, poate, cu invidie: - Ce fericite, ele nu cunosc decât belşugul, găteala şi plimbările…

Ei bine, lucrurile nu stau tocmai aşa cu cea mai mare parte dintre reginele Europei, care mai toate se îndeletnicesc cu câte o ocupaţie serioasă ce le-ar aduce, la vreo nevoie, pâinea de toate zilele.

Dacă am presupune, de pildă, o răsturnare a întregii stări sociale, care ar pune în rândurile muritoarelor de rând, fără avere şi moşii, pe reginele Europei, nici una dintre ele nu va pieri de foame, căci fiecare se pricepe la o meserie căutată”.

Să facem şi noi o scurtă trecere în revistă a reginelor de-atunci, ca să aflăm cât de vrednice şi pricepute erau suveranele din “cotingentul” Elisabetei.

Regina Elisabeta a Belgiei, fiică a ducelui Carol Teodor de Bavaria – oculist celebru – îşi luase doctoratul în medicină la Universitatea din Leipzig. “E primul doctor care îngrijeşte pe ai săi, în caz de boală!”, scrie autoarea articolului, continuând… “Numai de plăcere s-ar îmbolnăvi clienţii reginei, de-ar fi forţată să devină medic practicant!”.

Regina belgiană se pare că era, de asemenea, un bun conducător auto – ceea ce ar fi recomandat-o ca taximetrist sau... şofer cu livrea la vreun aristocrat al vremii.

Augusta, Regina Germaniei, era un fotograf strălucit – luase lecţii cu Durkopp, cel mai mare fotograf al Berlinului – şi şi-ar fi putut deschide un atelier foto.

Regina Wilhelmina a Olandei putea oscila între cariera de miniaturist (picta excelent pe suprafeţe mici) sau cea de... menajeră, căci îi plăcea să deretice, să cârpească rufe şi să gătească.

Regina Maud a Norvegiei era deja o autoare dramatică apreciată, piesele ei se jucaseră cu succes la Oslo şi la Copenhaga... doar că pseudonimul ei era unul masculin: Graham Irving.

Elena, regina Italiei, s-ar fi putut angaja cu succes la... circ. Strălucea la tragerile cu arcul şi la înot şi avea o agilitate greu de întrecut.

Victoria, regina Spaniei, era potrivită pentru un post de guvernantă, căci copiii o găseau adorabilă şi nu-i ieşeau din cuvânt.

Regina Maria, soţia Regelui Ferdinand al României, s-a dovedit a fi şi ea pregătită să facă oricând faţă unei situaţii dificile. Ne-o amintim, pe frontul Primului Război Mondial, ca soră de caritate – ar fi putut, deci, să aibă o carieră în domeniul medical. După război, s-a dovedit a fi unul dintre cei mai abili diplomaţi ai românilor, punându-se cu totul în slujba obţinerii recunoaşterii Unirii şi a graniţelor României întregite.

Ar fi putut să se implice, de exemplu, în domeniul decoraţiunilor interioare (gustul său era considerat desăvârşit) şi ar fi fost un PR excelent. Cu siguranţă, dacă am fi avut-o azi pe ea, nu am fi avut probleme cu ”brandul de ţară”.

E de notorietate faptul că Regina Maria a reuşit să-şi promoveze ţara în străinătate cum nimeni altcineva nu a făcut-o, folosindu-se chiar de ceea ce ţara avea mai puternic: oamenii ospitalieri şi peisajele superbe. Una dintre cărţile ei se numeşte, de altfel, chiar aşa: ”Ţara pe care o iubesc”. Ce-ar putea fi mai elocvent de atât?

Dar vă vine să credeţi că Regina Maria a reuşit să facă imagine ţării sale cu ajutorul... ţiganilor? E. O. Hoppé este fotograful pe care suverana îl aduce de peste Atlantic pentru a realiza o carte-album despre România, care avea să se numească ”In Gipsy Camp and Royal Palace - Wanderings in Rumania”, iar prefaţa o scrie chiar ea. E inutil de menționat de ce succes s-a bucurat acest volum, publicat la New York, în 1924.

Şi fiindcă am amintit de cărţi, să nu uităm zecile ei de volume, publicate în mai multe limbi, ca şi colaborările ei la diferite publicaţii din Europa şi din America.

S-a spus despre ea că a fost „prima regină-jurnalist a lumii” şi cei care-i cunosc augusta biografie îşi amintesc probabil episodul dintr-unul dintre oraşe când, o dată ce delegaţia care o însoţea în călătoria prin America ajunge la locul unde urma să se desfăşoare întâlnirea cu jurnaliştii, ea constată că nu e încă pregătit totul pentru conferinţa de presă - regina se implică în organizare şi, curând, avea să invite ziariştii să-i pună prima întrebare.

Despre Regina Elena ştim parcă prea puţin... Cu toate că, acum vreo câţiva ani, Alteţa Sa Regală Principele Radu al României i-a dedicat o carte biografică, ”Elena. Portretrul unei Regine”.

Ce ştim, totuşi? Că era o erudită – fusese instruită, la curtea de la Atena, de savanţii Greciei din acea epocă. Era îndrăgostită de toate formele de expresie artistică, fiind o adevărată enciclopedie de istorie a artelor muzicale şi vizuale. Ar fi putut fi, cu siguranţă, mentorul tinerilor din jurul său. Avea multă răbdare cu copiii şi adolecenţii, avea tact şi ştia cum să-i îndrume.

Regina Maria scrie în jurnalul ei că nora sa era o foarte bună imitatoare. "La ceremoniile oficiale, Regina Maria îi cerea să fie atentă la modul ei de manifestare şi apoi să o imite. Principesei Elena îi ieşea perfect ... şi Regina Maria se distra copios", spune Ştefania Ciubotaru, dr. în istorie şi autoarea consistentului volum "Viaţa la Curtea Regală a României. 1914-1947" (Editura Cartex).  

Mai ştim şi că Regina-Mamă Elena era un om drept şi bun, tenace şi curajos, iar în anii războiului i-a ajutat, cât şi cum a putut, pe evrei. Motiv pentru care a şi fost recunoscută de către Yad Vashem, ca „Drept între popoare“. Ar fi fost deci un militant activ, la o organizaţie internaţională pentru drepturile omului, pentru drepturile popoarelor.

Mai aproape de timpurile noastre ”curge” povestea Majestăţii Sale Reginei Ana a României.
Cei care admiră distincţia consoartei ultimului monarh al României ştiu poate prea puţin despre viaţa ei dinainte de venirea în ţară, alături de Regele Mihai şi de fiica lor, Principesa Moştenitoare Margareta.

De câteva săptămâni, însă, acest ”gol” poate fi umplut, căci în librării a apărut volumul ”Ana. Portretul Reginei / Anne. Portrait of the Queen”, scris de Principele Radu al României şi publicat la Editura Curtea Veche.

”Regina preferă să călărească decât să brodeze, să meargă cu jeepul sau cu bicicleta, decât să gătească, să facă tâmplărie în loc de conversaţie de salon”, notează Alteţa Sa Regală despre regina pe care o descrie ca fiind nu ”o femeie suavă, ci una energică”.

În ce o priveşte pe Regina Ana, chestiunea trebuie pusă altfel decât în cazul celor de dinainte. Ele au fost pe tron, dar ar fi putut, la nevoie, să dea piept cu asprimile unei vieţi obişnuite.

Majestatea Sa a fost marcată de această existenţă, să-i spunem... umilă, încă din tinereţe. Principesa Ana de Bourbon-Parma s-a născut la Paris, în 1923, a fost nevoită să se refugieze în America, la 17 ani, urmându-şi părinţii care plecau din Franţa ocupată.

Acolo, tatăl său, Principele Rene de Bourbon-Parma s-a angajat la o companie de gaz, iar mama sa, Principesa Margareta a Danemarcei, la un un pălărier de origine daneză.

Ana a urmat exemplul părinţilor săi şi s-a angajat ca vânzătoare la magazinul universal Macy’s. După numai trei ani, se reîntoarce în Europa, ca voluntar în Armata Franceză, fiind şofer de jeep. La sfârşitul războiului e înaintată la gradul de locotenent şi decorată cu Crucea de Război a Franţei.

În iunie 1948 Principesa Ana de Bourbon-Parma se căsătoreşte cu Regele Mihai, un tânăr monarh, nevoit să plece în exil, fără să ştie dacă şi când se va putea întoarce în ţara lui.

Vor începe împreună o viaţă care se anunţa plină de privaţiuni, dar aveau un avantaj: şi unul, şi celălalt ştiau cum să-şi câştige pâinea, cum să construiască un cămin pentru familia lor (o familie care avea să fie dăruită, curând, cu cinci fetiţe drăgălaşe).

Pasiunea pentru tâmplărie din copilărie şi adolescenţă îi va folosi pentru a avea un venit decent. De asemenea, Regina nu a ezitat să lucreze la fermă, în perioada în care au locuit în Marea Britanie.

După ce familia s-a stabilit în Elveţia, la Versoix, în 1956, a îmbrăţişat „profesiunea de doică a propriilor copii şi de ajutor de mecanic auto, atunci când Regele avea nevoie de «patru mâini» în atelierul de maşini”.

Dar regii României?

Ne-am propus să scriem astăzi doar despre regine, dar fiindcă am amintit de atelierul Regelui Mihai să spunem doar câteva cuvinte şi despre meseriile regilor. Majestatea Sa Regele Mihai a fost, în Elveţia, pilot de încercare la Learjet, dar nu refuza nici să repare automobile.

Se ştie că, încă de copil, a fost atras de tot ceea ce ţinea de mecanică. Este celebră o fotografie cu el, copil, vizitînd Muzeul Ştiinţei din Londra, în 1932, preocupat de cum funcţionează un mecanism.

Tatăl lui, Regele Carol al II-lea, fusese pasionat de sporturi (mai ales de cele de iarnă) şi de vânătoare.

Bunicul lui, Regele Ferdinand, era cunoscut ca un bun tâmplar, iar întemeitorul dinastiei, Carol I, dacă n-ar fi fost să ajungă rege, ar fi făcut o excelentă carieră militară în armata prusacă.